Halil a intrat în dormitor, făcând pași grei și încetiniți. S-a uitat în jur – Zeynep nu era nicăieri. Pentru o clipă, s-a gândit că probabil s-a închis în baie.

– Zeynep… – a spus el încet, cu o ezitare în voce. Liniștea a rămas singurul răspuns.

Deodată, atenția lui a fost atrasă de o panglică roșie care se afla pe o măsuță de lângă dulap. Lângă ea – o foaie de hârtie pliată. Inima lui Halil a bătut mai tare când s-a apropiat și a luat-o cu degete tremurânde. Era o scrisoare. O scrisoare de la Zeynep.

„Am pierdut credința în mine, Halil. Poate că sunt încăpățânată, încărcată de răni, dar sunt lucruri la care nu pot să mă împotrivesc. Sunt lucruri în care nu voi mai fi curajoasă. Poate că ne-am întâlnit într-un mod ciudat, dar pentru o clipă am crezut că suntem familie. Am crezut că suntem apropiați.”

„Dar la sfârșitul acestei povești, mi-ai spus cine sunt. M-ai pus la locul meu. Ai dreptate, uneori cred în lucruri care nu există. Credeam că ești familia mea, soțul meu. Ai dreptate, am luat decizii în numele tău, încercând să te protejez. Am încălcat limitele. Îmi pare rău că am luat decizii importante când eram nimic pentru tine.”

„Dar nu-ți face griji, nu se va mai întâmpla. Nu sunt supărată pe tine. Acum sunt nimic pentru tine, Halil.”

Mâna lui Halil a căzut fără vlagă, de parcă greutatea scrisorii i-ar fi ars întreaga putere. A pus încet hârtia și panglica pe masă, dar imediat ce ochii lui s-au oprit asupra unui teanc de fotografii – fotografii ale lor, pline de zâmbete, afecțiune și speranță. Le-a prins cu mâinile tremurând, le-a strâns la piept ca și cum ar fi vrut să păstreze între ele întreaga lor trecută.

Dar după un moment, fotografiile i-au alunecat din mâini și s-au împrăștiat pe podea, fiecare colț căzând în direcții diferite. Halil le-a privit, iar ochii lui s-au umplut de lacrimi, până când albul ochilor lui s-a colorat de roșu.

– Zeynep… – a șoptit el, iar vocea îi tremura, ca și cum ar fi fost pe cale să se rupă în bucăți, ca o fereastră fragilă spartă de o lovitură.