Zeynep a ieșit din casa lui Ayşe cu inima bătând ca un clopot de alarmă. În palme ținea o pălărie – grea, aspră, încă umedă de roua dimineții. Sunetele de după colțul clădirii erau neliniștitoare, ca și cum cineva încerca să-și ascundă prezența, dar nu reușea să își controleze propriul corp. Umbră s-a mișcat brusc. Zeynep nu a mai așteptat – a lovit instinctiv, cu disperare.
– Doamne, Halil! – a strigat ea când soțul ei s-a aplecat ușor, apucându-și ceafa. – Nu ți s-a întâmplat nimic?
Halil, îmbrăcat într-o jachetă închisă la culoare, cu fața distorsionată de durere, încerca să zâmbească. Privirea lui era blândă, dar obosită.
– Voiam doar să ascund lemnul… Am văzut că poate ploua…
Zeynep a palit. Mâna ei tremura când a văzut sângele pe mâna lui. Roșul, în contrast cu pielea lui, părea ca un semn al rușinii.
– Trebuie să mergem la spital – a spus ea hotărâtă, deși vocea îi tremura. – Poate fi ceva grav…
– Liniștește-te. E doar o rană mică – a răspuns Halil, deși nici el nu era sigur de asta.
În interiorul casei lui Ayşe, mirosul de lemn, ceai și pâine proaspăt coaptă se simțea în aer. Zeynep l-a așezat pe Halil pe divan, i-a pus o pernă sub spate și a început să-i bandajeze rana. Mâinile ei erau delicate, dar hotărâte. Discheta de bumbac era impregnată cu sânge, iar cu fiecare atingere, simțea cum durerea dintre mâinile ei se ameliorează.
Halil o privea cu dragoste.
„Ochii tăi vor înfrunta orice rezistență” – gândi el.
– Ești atât de încăpățânat – i-a spus Zeynep, fără să-l privească în ochi, deși privirea ei revenea acolo tot timpul. – De ce nu ai vrut să mergi la spital?
– Pentru că sunt mulțumit de asistenta mea. Mâinile ei sunt moi ca bumbacul.
Zeynep a râs, dar nu a reușit să-și ascundă zâmbetul.
– E o joc video? Ești rănit, Halil.
În acel moment, Ayşe a intrat în cameră. Fața ei radia de calm, iar ochii erau strălucitori, plini de înțelepciune.
– Așa trebuie să-ți tratezi rănile – a spus ea, așezându-se lângă ei.
Zeynep a privit-o pe mătușa ei cu o ușoară surprindere.
– Credeam că vorbeai cu cineva, mătușă. Vecinul?
– Nu, era doar jandarmul – a răspuns Ayşe, cu o ezitare ușoară.
Halil s-a ridicat și durerea i-a revenit la umăr.
– Este vreo problemă? – a întrebat el.
– Ei bine, fugarul… – a început Ayşe, dar dintr-o dată a simțit o gând în inima ei:
„Dacă spun că a fost prins, Zeynep va dori ca Halil să plece. În acest caz, minciuna nu va fi un păcat.”
– Încă îl caută – a mințit ea calm, cu o ușoară ezitare. – Patrulele jandarmeriei răscolesc zona. Cum te simți?
Halil a privit-o pe Zeynep, iar vocea lui a fost blândă ca catifeaua:
– Mai bine. E posibil să mă simt rău când Zeynep este lângă mine?
Zeynep a tușit ușor, încercând să ascundă emoția.
– Medicii și asistentele se vor ocupa de tine la spital.
– Nu am nevoie de spital. Datorită ție mă simt vindecat.
Ayşe s-a ridicat, ca și cum tocmai luase o decizie.
– Mergi în bucătărie și pregătește supă pentru soțul tău – a spus ea către Zeynep. – Adu și puțin pâine, pe care am copt-o. Nu a avut ce să mănânce de dimineață. Nu voi lăsa pe nimeni să fie flămând sub acoperișul meu.
Zeynep a dat din cap și s-a îndreptat spre bucătărie. Iar Halil, stând pe divan, a atins bandajul de pe cap și a zâmbit. Nu din cauza durerii, ci din cauza femeii care, deși fără să știe, începuse să-l vindece nu doar fizic, ci și cu inima.
Seara, Ayşe, cu o determinare de neoprit în ochi, a dus-o pe Zeynep și Halil într-una dintre camerele de dormit și a închis ușa pe dinăuntru.
În cameră s-a lăsat o tăcere grea. Amândoi își mișcau privirile prin interior, ca și cum ar căuta o cale de ieșire în detalii. Dormitorul era simplu: doar o fereastră, o comodă și… doar un pat.
– Nu avem canapea aici – a murmurât Halil, ridicând o sprânceană. În vocea lui se auzea un ton ironic, dar și o durere ascunsă.
Zeynep a suspinat.
– Nu înțeleg cum am ajuns exact în acest punct… – a spus ea încet, cu amărăciune.
– Eu am insistat să dorm în mașină – a răspuns Halil, întorcându-se, ca și cum ar încerca să se convingă singur.
Zeynep însă a dat din cap.
– Asta nu se poate. Ești rănit la cap, trebuie să te îngrijesc… – s-a oprit brusc și a întors privirea spre fereastră, ca și cum ar fi vrut să-și ascundă tremurul vocii. – Oricum… am mai rezolvat probleme mai mari. Cu asta vom reuși. Soluția este foarte simplă: tu dormi în pat pentru că ești rănit, iar eu mă voi descurca cumva.
Halil a zâmbit cu o ușoară ironie, ca și cum perseverența ei îl deranja, dar îl și emoționa totodată.
– Crezi că aș lăsa așa? Că aș permite să dormi pe jos?
– Bine, nu accept asta – a răspuns ea cu un ton aparent indiferent. – Atunci vom dormi amândoi… în picioare.
O tăcere apăsătoare s-a lăsat în cameră, doar respirațiile lor grăbite fiind auzite. Tensiunea era aproape palpabilă.
Halil a făcut un pas spre pat, a apucat draperia de lângă fereastră și cu o mișcare hotărâtă a smuls-o de la pervaz. A întins materialul până la tavan și l-a atârnat astfel încât să împartă patul în două părți egale. Draperia devenise un zid provizoriu, o frontieră pe care niciunul dintre ei nu o putea trece.
„Vârful Vânturilor” – Rezumat episodul 296
Tekin a intrat în biroul lui Halil, uitându-se cu privire cercetătoare, ca un hoț într-o casă străină. Cortinele grele lăsau să pătrundă doar câteva raze de lună, care se așezau pe birou ca o lamă rece. Bărbatul începea să scotocească febril prin sertare. Fiecare foșnet de hârtie suna în tăcere ca un foc de armă, fiecare lovitură de lemn sub degetele lui îi amintea că joacă
