Halil și Zeynep străbăteau pădurea. Crengile ude de rouă le atingeau umerii, iar poteca se împletea printre copacii care păreau că șoptesc secretele lor. Mergeau în tăcere, strigând din când în când caprele care fugiseră. Ecoul vocilor lor se amesteca cu cântecul păsărilor și foșnetul frunzelor.
Pe drum au aflat că infractorul fugărit a fost prins, iar jandarmeria informase deja întreaga sat.
— De ce mătușa Ayşe ne-a ascuns adevărul? — a întrebat Zeynep, surprinsă, încrețindu-și sprâncenele.
Halil a zâmbit ușor, ca și cum tocmai înțelesese sensul acestei taine.
— Pentru ca cei care se iubesc să se poată împăca și să se reunească — a răspuns calm. — Dumnezeu să o binecuvânteze. Este o femeie cu inimă de aur.
Nu au reușit să prindă caprele, așa că s-au întors resemnați la fermă. La intrare îi aștepta deja Ayşe. Privirea ei pătrunzătoare le scana fețele, parcă citind mai mult decât doreau să dezvăluie.
— De unde veniți, copii ai mei? — a întrebat cu un zâmbet. — Ați ieșit la o plimbare ca un soț și o soție?
Halil s-a scărpinat pe ceafă.
— Mătușa Ayşe, caprele tale au fugit. Am încercat să le căutăm, dar fără rezultat.
Femeia mai în vârstă și-a încrețit fruntea și s-a uitat întrebător la Zeynep.
— Fiica mea, ești confuză? Ți-am spus deja că am dat caprele vecinului.
Zeynep și-a lăsat privirea în jos, rușinată.
— Eu… — a început, dar nu a putut să explice. S-a întors brusc și a fugit în cameră.
Halil nu a lăsat-o să scape. A mers după ea, a închis ușa și a stat în fața ei.
— Acum nu vei mai scăpa de mine — a spus hotărât. Ochii îi sclipeau de determinare.
— Nu avem ce să ne spunem — a răspuns ea rece, deși vocea îi tremura de durere.
Halil s-a apropiat și a prins-o ușor, dar hotărât de umeri.
— Te înșeli. Avem.
— Despre ce? — vocea ei s-a ridicat, plină de regret. — Sunt pentru tine un sac de antrenament pe care îți descarci furia? Sunt pentru tine nimic!
Halil a tremurat, ca și cum fiecare cuvânt ar fi pătruns adânc în el.
— Nu ești nimic — a spus cu pasiune. — Ești cea care îmi vindecă rănile. Ești aerul pe care îl respir. Ești locul în care mă regăsesc. Ești adăpostul meu, Zeynep — singura unde pot veni cu păcatele și faptele mele bune.
O lacrimă solitară a curs pe obrazul lui Zeynep.
— Prea târziu pentru aceste cuvinte. Nimic din ce spui nu mai contează.
— Am greșit. Sute de greșeli. — Vocea lui s-a înmuiat, iar ochii i s-au umplut de regret. — Tu ai încercat să mă protejezi, iar eu nu am văzut.
— Spui asta doar pentru că furia ta a trecut. — Zeynep și-a întors capul. — Dar în mine, nimic nu mai e la fel.
Când a vrut să plece, Halil a ținut-o mai strâns.
— Fără tine nu exist — a șoptit. — Voi îngheța și voi muri dacă te pierd. Ești căldura care-mi încălzește inima.
A scos din buzunar un breloc de lemn în formă de căsuță.
— Tatăl meu l-a făcut cu mâinile lui — a spus tremurând, punându-l în palma ei. — Este singura amintire de la el. Dar știi ceva? Nu merit să-l am. De aceea ți-l dau ție. Pentru că tu m-ai învățat că casa nu sunt zidurile și acoperișul. Casa e acolo unde bate inima ta.
I-a ridicat bărbia, forțând-o să-i privească direct în ochi.
— Inima mea bate doar pentru tine. Îți aparțin, Zeynep.
A strâns-o brusc, de parcă s-ar fi temut că va scăpa dacă o va elibera.
— Vreau să te țin în brațe până la sfârșitul vieții. Doar pe tine.
Zeynep s-a împotrivit pentru un moment, dar în cele din urmă brațele ei l-au înconjurat la fel de strâns. În acel moment, toată furia și lacrimile s-au topit în îmbrățișarea lor. Erau împreună. Chiar dacă pentru acest singur moment — erau din nou ei înșiși.
Dacă vrei, pot să continui traducerea și pentru restul textului (scenele cu Merve, Tülay și Songül) pentru a avea întreg episodul în română.
Vrei să fac asta?
