Halil stătea nemișcat, rezemat de capota mașinii negre de teren, ale cărei faruri erau stinse, dar păreau încă să privească în depărtare, de parcă ar fi presimțit evenimentele ce aveau să vină. Pavajul de piatră de sub picioarele lui era rece și drept, iar în jur domnea liniștea, întreruptă doar de foșnetul frunzelor mișcate de vânt.
– Hai, Zeynep – spuse el încet, mai mult pentru sine decât pentru ea. – Să mergem acasă cât mai repede.
În cele din urmă, ușa s-a deschis. Zeynep a ieșit fără să spună un cuvânt, purtând un trench bej care se unduia la fiecare pas. Într-o mână ținea mânerul unei valize bordo, târând-o peste pavajul drept din piatră, iar în cealaltă ducea o cușcă cu un canar — un punct minuscul de viață, alb ca zăpada, închis în geometria metalică. Chipul îi era încordat, ochii reci, ca și cum orice emoție fusese ștearsă intenționat. Trecând pe lângă Halil, nici nu și-a încetinit mersul. A deschis portiera din spate a mașinii și a așezat cușca fără un cuvânt. Pasărea a tremurat, ca și cum simțea tensiunea din aer.
Halil a întins mâna spre valiză.
– Dă-mi-o mie. O pun în portbagaj.
Zeynep s-a oprit pentru o fracțiune de secundă, s-a uitat la el cu dispreț și i-a împins în palmă brelocul — același pe care i-l dăduse cu doar două ore înainte, într-un moment de speranță. Un breloc în formă de casă. Un simbol care ar fi trebuit să însemne „întoarce-te”, dar care acum însemna „sfârșit”.
– Nu e nevoie – a spus ea sec.
– Ce se întâmplă, Zeynep?
– Era cât pe ce să cred din nou minciunile tale, dar nu s-a întâmplat. Găsește pe cineva care nu îți știe adevărata față.
– Ce înseamnă asta acum, Zeynep?
– Eu nu sunt casa ta, Halil.
S-a întors și a pornit înainte, trăgând valiza care tropăia pe pietre ca un ecou al deciziei ei. Halil a rămas câteva clipe înmărmurit, ca și cum lumea lui tocmai se prăbușise. Apoi a pornit după ea, strigându-i să se oprească, să îl asculte, să îi mai dea o șansă.
Nu a observat sedanul negru care s-a oprit chiar în spatele lui. Mașina părea o umbră — tăcută, fără avertisment. Doi bărbați au sărit afară. Unul dintre ei, purtând o jachetă închisă la culoare, s-a apropiat rapid și l-a lovit pe Halil în ceafa cu patul pistolului. Corpul lui Halil s-a prăbușit inert, iar ultimele lui cuvinte au rămas suspendate în aer. Celălalt bărbat l-a ajutat să-l tragă în interior; portierele s-au trântit cu un sunet înfundat, iar sedanul a demarat, lăsând în urmă doar liniștea și brelocul care căzuse din mâna lui Halil și se rostogolise pe pavaj.
Zeynep s-a oprit. Liniștea era prea bruscă. S-a întors și a văzut strada goală — Halil dispăruse. Doar brelocul zăcea singur pe drum, ultimul semn al prezenței lui. L-a ridicat cu mâna tremurândă, a privit forma casei, care acum părea străină. S-a urcat în mașina lui, a pornit motorul și a plecat în urmărire.
Halil își revine încet în simțuri în interiorul închis și sufocant al mașinii. Capul îi pulsează de durere, fiecare sunet ajunge la el ca prin vată. Își strânge pleoapele, prefăcându-se că e încă inconștient. În gând repetă un singur lucru: Trebuie să găsesc o cale să cer ajutor.
Mâna lui, ascunsă între scaun și corp, se strecoară lent spre buzunar. Simte forma familiară a telefonului. Inima îi bate mai repede când reușește să-l scoată fără să atragă atenția răpitorilor. Cu degetele tremurânde, deblochează ecranul și dintr-o mișcare trimite Zeynep locația lui. Apoi își lasă din nou capul inert pe geam, ca și cum ar fi în continuare leșinat.
La fermă domnește liniștea. Okan și Hakan stau în foișor, sorbind ceai fierbinte. Aerul miroase a pământ umed după ploaia recentă.
– Văd că la tine totul e în regulă, Hakane – observă Okan cu un zâmbet ușor. – Munca la Halil îți priește.
– Da – aprobă Hakan, rezemându-se comod. – Halil e cu adevărat un om bun. Să fii în preajma unor oameni ca el îți dă încredere în ceilalți. În curând el și Zeynep se vor întoarce la fermă. Dragostea lor… e atât de puternică încât ar putea muta munții. Nimeni nu o va putea distruge.
Ridică paharul cu ceai la buze, când telefonul său începe brusc să vibreze. Pe ecran apare numele „Zeynep”.
– Da, Zeynep? Sunteți aproape? – întreabă vesel.
De partea cealaltă se aud panică și respirație accelerată.
– Hakane… l-au răpit pe Halil! – vocea lui Zeynep tremură de groază.
Hakan se ridică imediat, vărsând puțin ceai.
– Ce?! Cine l-a răpit?!
– L-au luat din fața casei mătușii Ayșe. Nu știu cine sunt. Nu îmi vine nimeni altcineva în minte decât oamenii lui Kazim.
– Unde ești acum?!
– Merg după ei, după locația pe care mi-a trimis-o Halil. Am anunțat deja poliția. Îți trimit și ție imediat locația lui.
– Trimite-o acum. Și nu face nimic riscant, Zeynep – spune Hakan hotărât, dar cu voce plină de grijă.
Închide și pune telefonul pe masă cu o expresie încruntată.
– Ce s-a întâmplat? – întreabă îngrijorat Okan.
– L-au răpit pe Halil – răspunde Hakan fără ezitare.
Okan se ridică brusc.
– Ce?! Cine l-a răpit? Kazim e mort!
– Halil și Zeynep nu știu că Kazim e mort – spune Hakan, privindu-l drept în ochi. – Poate fi cineva din familia lui. Zeynep îmi trimite acum locația. Plec după ei.
– Nici vorbă, merg și eu cu tine! – ridică tonul Okan, pornind deja spre mașină.
– Nu, Okane – Hakan îl oprește ferm. – Tu rămâi la fermă. Trebuie să ai grijă de siguranța tuturor. Pune și mai mulți paznici.
Pleacă grăbit spre mașină. În ochii lui se vede hotărârea și neliniștea. Știe că fiecare clipă pierdută poate costa viața prietenului său.
Punctul de pe hartă se oprește. Zeynep își dă seama că răpitorii au ajuns la destinație. Oprește mașina la marginea pădurii, coboară și continuă pe jos, urmând indicațiile telefonului.
În cele din urmă găsește un câine, la al cărui gât cineva legase telefonul lui Halil. Răpitorii o induseseră în eroare.
Acțiunea se mută într-o hală de garaj, al cărei acoperiș metalic vibrează sub rafalele vântului, iar lumina care se strecoară prin panourile din tavan se revarsă peste caroserii lucioase. În interior sunt parcate trei mașini — un clasic roșu, un sedan negru și un jeep gri cu anvelope masive — ca și cum ar aștepta un semnal pentru fugă sau urmărire. Aerul miroase a ulei de motor, praf și furie.
Halil se află pe podeaua rece, legat de un stâlp metalic ruginit și aspru. Capul îi atârnă pe piept, dar în cele din urmă îl ridică încet, ca și cum trezirea ar fi un proces dureros. Deschide ochii, care pentru câteva clipe nu reușesc să se concentreze. Văzuse multe locuri, dar acesta… era altceva.
Dacă aș fi fost aici înainte, mi-aș aminti — gândește el. — Ce e locul ăsta? Cine sunt oamenii ăștia?
În fața lui stă un bărbat — un brunet impunător, cu trăsături tăioase, îmbrăcat într-o cămașă neagră și un sacou gri, prea elegant pentru acel loc. Privirea îi este rece, dar în ochi arde ceva mai mult decât furie — e doliu, amestecat cu mândrie.
– Bună ziua – spune el, cu un ton care nu are nimic de-a face cu politețea.
– Cine ești? Ce vrei de la mine?
– Personalitatea mea nu poate fi rezumată în două fraze, Halil Firat. Să spunem că sunt un nepot care jelește pierderea unchiului său iubit. Cel care stă în fața ta este nepotul lui Kazim Demirtepe, Halil Firat.
Halil nu se mișcă. Chipul îi rămâne impasibil, deși în ochi i se aprinde o umbră de recunoaștere.
– A primit ce a meritat – răspunde el rece.
– Crezi că a meritat să moară? Familia mea e în doliu. S-a vărsat sângele unchiului meu, iar tu vei plăti cu sufletul.
– Kazim a trăit alergând spre moarte. Singur e vinovat. Asta am de spus despre el.
Nepotul lui Kazim scoate pistolul — un gest rapid, aproape teatral. Arma strălucește în lumină, ca și cum ar vrea să vorbească ea însăși.
– Să nu îndrăznești să vorbești așa despre el!
Halil nu își abate privirea. Vocea îi este calmă, aproape disprețuitoare.
– Așa îți arăți puterea? Stând în fața mea cu un pistol în mână și cu cinci oameni în spate?
Într-adevăr, în spatele nepotului se află un grup de bărbați — îmbrăcați elegant, dar cu fețele încordate, pregătiți să acționeze.
– Crezi că mă provoci ca să-ți grăbești sfârșitul, dar nu îți voi face această favoare – spune nepotul. – Sfârșitul tău va veni foarte încet. Nu te uita la pistolul pe care îl țin. Am învățat multe de la unchiul meu. Am pierdut un unchi pe care l-am iubit mai mult decât viața, așa că și tu îi vei pierde pe cei pe care îi iubești. Vor muri unul câte unul sub ochii tăi. Și când nu va mai rămâne nimeni, atunci te voi ucide cu plăcere.
Halil tace. În ochii lui nu este frică — doar o calculare rece. Știe că jocul abia începe. Iar hala, plină de umbre și ecouri, va deveni scena pe care se va juca ceva mai mult decât o răzbunare.
Textul de mai sus reprezintă un rezumat și o interpretare originală a evenimentelor din serialul Rüzgarlı Tepe. Inspirația pentru redactarea lui au fost episoadele Rüzgarlı Tepe 175. Bölüm și Rüzgarlı Tepe 176. Bölüm, disponibile pe canalul oficial al serialului pe YouTube. În articol sunt incluse și capturi de ecran din aceste episoade, folosite exclusiv în scop informativ și ilustrativ. Toate drepturile asupra personajelor, poveștii și materialului sursă aparțin deținătorilor lor legali.
