300 și 301: Zeynep, închisă în mormânt!
Hakan intră în salon cu pași repezi. Privirea îi este dură, dar oboseala și tensiunea sunt vizibile în ochii lui. La vederea lui, Songül și Tulay sar brusc de pe canapea, de parcă ar încerca să-i smulgă adevărul doar cu privirea.
– Unde ai fost?! – izbucnește Songül. Vocea îi tremură de furie și teamă. – De ore întregi îți dau telefoane, îți trimit mesaje… iar tu taci! Vrei să ne scoți din minți?!
– Hakane – adaugă Tulay cu disperare, împreunându-și mâinile ca într-o rugăciune – spune-ne tot. Adevărul întreg. Fără să ascunzi nimic.
Bărbatul trage aer adânc în piept. Tonul îi este calm, dar cuvintele grele ca pietrele.
– Amândoi… sunt în mâinile unui bărbat pe nume Sadik. Acest om josnic l-a răpit pe Halil. Dar Halil a găsit o cale – i-a trimis în secret lui Zeynep locația sa. Când Zeynep a plecat să-l caute, a căzut în capcană și a ajuns și ea la Sadik.
Songül își acoperă gura cu palma, ochii i se umplu de lacrimi.
– Și Halil? Lui… îi este bine?
– Doamne, ai grijă de fiica mea… – șoptește Tulay, lacrimile curgându-i pe obraji.
Hakan se îndreaptă și spune hotărât, ca și cum ar vrea să le dea putere:
– Vom rezolva asta. Nu voi permite să li se întâmple ceva. Toți îi căutăm. Și poliția este deja implicată. E doar o chestiune de timp până îi găsim. Dar am o rugăminte – totul rămâne între noi. În casă nu trebuie să izbucnească panica. În cele din urmă, Halil și Zeynep se vor întoarce aici. Teferiți și sănătoși.
– Cine este acest om? – întreabă Songül, cu greu stăpânindu-și vocea. – Ce vrea de la Halil?
Hakan își strânge buzele, ca și cum adevărul ar înrăutăți tragedia.
– Sadik… este nepotul lui Kazim.
– Vezi?! – strigă Songül, aruncând o privire plină de ură spre Tulay. – Și cine l-a adus în casă pe acest Kazim mizerabil?! Fiica ta! S-a aruncat singură în foc și l-a târât și pe Halil după ea!
– Ajunge! – vocea lui Tulay este frântă, dar plină de forță defensivă. – Nu ai auzit ce a spus Hakan? Nu Kazim, ci nepotul lui!
În acel moment, Güldan apare în ușa salonului. Songül își schimbă expresia ca o mască, forțând un zâmbet artificial.
– Totul e în regulă, draga mea – spune dulce, apoi pleacă împreună cu ea, lăsându-i pe Tulay și Hakan singuri.
Tulay își șterge lacrimile și îl privește rugător.
– Nu spune nimic lui Eren. Selma e prea sensibilă. Nu ar suporta o veste ca asta.
– Nu vă faceți griji, doamnă Tulay – răspunde calm Hakan.
Era pe punctul de a pleca, când Tulay îl oprește cu o mișcare a mâinii. Vocea îi tremură în șoaptă:
– Adu-mi fiica înapoi… te implor.
Hakan se oprește în prag, își îngustează ochii ca semn al promisiunii și părăsește casa, purtând pe umeri povara responsabilității.
Zorii zilei pătrundeau prin crăpăturile halei industriale. Podeaua era rece ca gheața, iar aerul greu de umezeală și praf. Halil stătea legat de un scaun, funiile aspre înfingându-se în încheieturi. Alături, în aceeași captivitate, era Zeynep. Epuizată, își sprijinise capul pe umărul lui, singurul loc unde mai putea găsi o fărâmă de liniște.
— Iubirea mea rebelă… nu te teme — a șoptit Halil. — Te scot de aici. Ieșim împreună.
Pe chip i se vedea oboseala, dar în ochi ardea o hotărâre neclintită.
Deodată ușa scârțâi și se deschise cu putere. Doi bărbați intrară — înalți, brutali, cu fețe de piatră. Unul se apropie de Halil, ținând în mână o batistă îmbibată într-un miros puternic de eter.
— Nu… — abia apucă Halil să rostească, înainte ca bărbatul să-i preseze materialul pe gură și nas.
Agresorul îi smuci capul, ținându-l până când trupul lui Halil se relaxă complet. Lumea i se învârti și în câteva secunde căzu în inconștiență.
— Halil! — țipă Zeynep, iar strigătul ei răsună în hală. — Lăsați-l! Halil!
Se zbătu cu disperare, țipând, încercând să se elibereze, dar rezistența ei era nimic în fața forței brute. Unul dintre bărbați o apucă de umeri, în timp ce altul îi tăie rapid funiile.
— Lăsați-mă! — striga ea cu disperare, lovind cu picioarele.
Dar bărbații erau nemiloși. Mâinile lor strânse pe umerii ei dureau ca un menghină. O târâră spre ușă, în timp ce Halil, inconștient și neputincios, rămase pe scaun, incapabil s-o ajute.
Ușa se trânti, iar în hală rămase doar ecoul strigătelor ei.
În fața casei, lângă piscină, Tekin ieșea din clădire. Aerul era deja mai luminos, dar tensiunea îi pâlpâia în ochi. Îl întâlni pe Hakan, care bea un ceai pe terasă; acesta îi observă imediat expresia și dădu paharul la o parte.
— Știu tot — spuse Tekin, fără preludii. — Am auzit discuția lui Okan cu Cemil. Vreau să-l ajut pe Halil. Voi face orice.
Hakan îl privi rece, fără nici urmă de entuziasm.
— Cel mai bine ai face dacă te-ai ține departe — replică sec. — Știi bine că mare parte din acest haos a pornit din cauza ta.
Tekin se înroși la față, indignat.
— Ce vorbești?! Să mă țin departe? Și ce, acum faci parte din familie și dai ordine? Cine crezi că ești?!
Hakan nu-i arătă milă. Îl apucă de guler și îl trase spre el, privindu-l cu ochi de oțel. Vocea lui era joasă și amenințătoare:
— Ți-aș sparge capul cu plăcere, dacă aș avea timp. Dar nu am. Nu căuta necazuri și pleacă, cât încă poți.
În acel moment, în spatele lor se auzi o voce speriată:
— Ce se întâmplă aici?!
Gülhan ieși pe terasă în cămașă de noapte, cu părul ciufulit și fața plină de neliniște. Se opri lângă soțul ei și observă tensiunea dintre cei doi. Hakan îl eliberă instinctiv pe Tekin, încercând să-și ascundă comportamentul dur.
— E vreo problemă, Hakane? — întrebă rece, cu un calm tăios. — Ce e cu tonul ăsta? Dacă te-ai purtat așa cu soțul meu, înseamnă că e ceva serios.
Tekin își recăpătă rapid calmul, îndreptându-se și afișând un zâmbet împăciuitor.
— Nu s-a întâmplat nimic — spuse scurt. — Doar încercam să-i dau un sfat… poate prea insistent.
Dar Gülhan nu se lăsă păcălită. Îl privi fix pe Hakan, ca și cum îl analiza gest cu gest.
— Am văzut foarte bine ce s-a întâmplat — rosti ea dur. — Cum îndrăznești să tratezi așa un membru al familiei, pe propriul meu soț?
Hakan tăcu. Știa că orice continuare ar fi inutilă în fața soției lui Tekin. Se întoarse și plecă spre poartă, cu pași lenți, dar hotărâți.
— Uită-te la el — pufni Gülhan indignată. — Pur și simplu a plecat. Cum îndrăznește!
Tekin o luă de mână și o apropie de el, încercând s-o liniștească.
— Nu te enerva degeaba, iubito. M-am abținut doar pentru tine. Dar la momentul potrivit, va primi ce merită, nu-ți face griji.
Gülhan răsuflă greu, apoi îl lăsă să o conducă înapoi în casă. Amândoi încercau să pară calmi, dar tensiunea încă ardea sub piele.
– Episodul 301: Rezumat
Pe balcon domnea o liniște aparentă. Tulay stătea lângă balustrada albă, pulverizând apă pe frunzele trandafirilor. Soarele se strecură printre frunzele palmierilor și lumină fața ei. Ținea în mână un pulverizator galben. Mișcările ei erau lente, aproape ritualice, ca și cum grija pentru trandafiri ar putea acoperi durerea care îi frământa mintea.
— Ah, frumoasa mea fiică… — suspină ea. — Când te vei întoarce? Trebuie să am grijă de doamna Zumrut în lipsa ta. Doamne, protejează-o…
Ușa balconului se deschise, iar Songül apăru. Îmbrăcată în haine închise la culoare, cu privirea tăioasă și pașii hotărâți.
— Te căutam — spuse rece. — Aici te-ai ascuns.
Tulay se întoarse lent, fără să lase pulverizatorul din mână.
— Despre ce ascundere vorbești? — întrebă calm, dar cu o tensiune abia perceptibilă.
Songül se apropie și explodă:
— Mă gândesc de ieri. Răpirea lui Halil nu e întâmplătoare. Nu are logică. Zeynep sigur e implicată. Iar tu, Tulay, nu arăți ca o femeie al cărei copil a fost răpit. Uzi trandafiri ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Știi adevărul, nu-i așa? Știi, dar taci!
O apucă brusc de braț, strângându-l.
— Voi două l-ați aruncat pe nepotul meu în foc! Ce i-ați făcut lui Halil?! Spune!
Tulay reacționă instinctiv. O împinse cu toată forța. Songül se clătină pe tocuri și pentru o clipă corpul ei se înclină periculos peste balustradă. Mâinile îi căutau aerul.
— Te rog… te rog… — gemu Songül, panicată. — Nu fă asta, Tulay…
— Ești un demon, Songül — scuipă Tulay cu un frig necruțător. — De fiecare dată te-ai hrănit cu suferința mea și a fiicelor mele. S-a terminat.
Era pe punctul de a-i da drumul, dar în acel moment o văzu pe Gülhan apropiindu-se. Tulay o trase brusc pe Songül înapoi pe balcon.
— Totul e în regulă? — întrebă cu un zâmbet forțat. — Aproape ai căzut. Trebuie să fii mai atentă.
Gülhan îi puse mâna pe umăr, îngrijorată.
— Mătușă, ești bine?
— Sunt bine — răspunse repede Songül. — Mi-am pierdut echilibrul, dar Tulay m-a prins la timp.
— Ai noroc — mormăi Gülhan.
Songül o luă de braț și o îndepărtă. În timp ce se retrăgeau, gândurile lui Songül erau tăioase:
— Dacă nu era Gülhan… Tulay m-ar fi terminat. Nu o voi ierta.
Un zâmbet subțire îi apăru pe buze.
Doi bărbați masivi îl conduceau pe Halil pe o potecă de pădure. La capătul ei, legată de trunchiul unui copac, stătea Zeynep. Strânsă în funii, palidă, cu ochii ațintiți spre SUV-ul pregătit. Era înspăimântată.
Firat era ca un vulcan. Fiecare mușchi îi tremura de furie reținută.
— De ce m-ai adus aici? — întrebă el, vocea vibrând ca un tunet.
Sadik, îmbrăcat în negru, se apropie încet, savurând tensiunea.
— Încerc, dar nu pot… Nu pot să cred că nu-ți iubești soția. Dar nu mai contează. Astăzi voi primi răspunsul final.
Privirea lui se îndreptă spre mașina parcată. Vorbea cu o liniște înfricoșătoare:
— Știi ce urmează. Dacă oprești mașina, femeia pe care pretinzi că n-o iubești va trăi. Dacă nu… veți muri împreună.
Unul dintre oamenii lui eliberă frâna. SUV-ul începu să coboare singur, greu ca o sentință. Zeynep se zbătu și țipă. Mașina prindea viteză.
Halil se aruncă în fața capotei. Se împinse în picioare, cu palmele întinse pe metalul rece. Fața i se crispa de efort. Zeynep striga:
— Lasă-l! O să mori…
