Zeynep răscolește febril biroul. Deschide sertare unul după altul, împrăștie documente, verifică dosare. Inima îi bate ca un ciocan, iar în minte răsună un singur gând: trebuie să-l găsesc, trebuie să distrug contractul.
Între timp, Halil iese în grădină. Se oprește lângă fântâna de marmură, își ridică privirea și trage aer adânc în piept, ca și cum ar vrea să scape de povara întregii zile. Pe buzele lui apare un zâmbet amar.
— Poți să te împotrivești cât vrei… — mormăie pentru sine, strângând pumnul. — Oricum vei face ce spun eu.
În aceeași clipă, telefonul îi vibrează. Pe ecran apare un mesaj de la Hakan:
„Operațiunea s-a încheiat cu succes. Poliția a făcut raid la cazinoul lui Kazim. A fugit, dar licitația este acum în mâinile noastre.”
Halil citește mesajul și zâmbește larg, de data aceasta cu satisfacție pură. Fără ezitare formează numărul lui Kazim. După câteva apeluri, vocea furioasă a banditului răsună în receptor:
— Tu ești în spatele asta, Halil Fırat?!
Halil tace o clipă, lăsând furia lui Kazim să plutească în aer. Apoi răspunde calm, cu un ton rece, ca un verdict:
— Kazim… toți cei care se pun cu mine sfârșesc la fel. Poliția te caută peste tot. Sfatul meu? Predă-te. Poate așa vei deveni în sfârșit un bărbat ceva mai valoros.
— O să te omor, Halil Fırat! — urlă Kazim, clocotind de furie neputincioasă.
Halil depărtează telefonul de la ureche. În ochii lui nu e nicio urmă de teamă — doar indiferență amestecată cu un triumf rece. Cu un zâmbet abia schițat, închide apelul și pune telefonul deoparte, ca și cum tocmai ar fi scăpat de un gândac enervant.
În liniștea amiezii din grădină, unde soarele împrăștia lumină aurie peste iarba verde și proaspătă, Songül stătea singură într-un fotoliu moale. Ceașca de cafea fierbinte îi tremura ușor în mâini, iar aroma băuturii se amesteca cu mirosul pământului umed și cu adierea delicată a vântului. Părea că nimic nu ar putea tulbura acea armonie.
— Timpul tău se termină, Tülay Aslanlı… — șopti ea zâmbind, cu o satisfacție lejeră în voce. — Nu-ți voi mai vedea niciodată fața pe fermă. Dar nu te îngrijora, le voi trimite și pe fiicele tale după tine.
Deodată, starea de bine se destrămă. Privirea i se întunecă atunci când vede silueta unui bărbat în depărtare. Cu fiecare pas, se apropie tot mai mult, iar în ochii lui Songül apare o umbră de neliniște. Era același bărbat căruia îi ordonase să incendieze copacul de pe Dealul Vântului și să o acuze pe Zeynep.
— Ce cauți aici? — întreabă ea aspru, ridicându-se. — Ce mai vrei?
Bărbatul se oprește la câțiva pași. Pe fața lui se citește îndrăzneala, iar în vocea lui — obrăznicia:
— Bine, trec direct la subiect. Banii pe care mi i-ai dat s-au dus. Am nevoie de mai mulți.
Songül râde scurt, amar.
— Ce crezi? Că te voi sponsoriza toată viața? Ieși de aici, imediat!
Bărbatul nici nu clipește. O privește direct în ochi și spune cuvintele care o îngheață în stomac:
— Cred că nu ne-am înțeles. Dacă nu îmi dai ce cer, mă duc la Halil și îi spun că tu ai dat foc copacului de pe deal. Nu Zeynep.
Pe chipul lui Songül se conturează o grimasă de furie. Își strânge dinții, mâinile îi tremură. Știe că a fost prinsă în capcană.
— Bine… — șuieră printre dinți. — Cât vrei? O rezolv.
Camera se mișcă puțin. În spatele unui zid apropiat, Tülay stă ghemuită, ascultând fiecare cuvânt. Ochii i se măresc de uimire, iar buzele îi formează un șoptit:
— Deci Songül a incendiat copacul lui Halil și Zeynep…
Stă nemișcată o clipă, simțind cum situația se întoarce brusc în favoarea ei. Mai devreme era convinsă că după incidentul cu cecul plecarea ei era inevitabilă. Acum, însă, soarta îi pusese o armă în mână.
Zâmbește — subtil, dar plin de triumf și satisfacție.
Zeynep află în sfârșit că Halil a ascuns contractul în seif. Acum mai rămânea un singur lucru — să descopere codul. Cu inima bătând puternic, se apleacă lângă cutia metalică, mângâind cu degetele cifrele reci.
— Trebuie să fie ceva simplu… poate data lui de naștere? — șoptește ea, încercând să-și liniștească mâinile tremurânde.
Apasă combinația, dar în aceeași clipă se aude un sunet ascuțit, pătrunzător — alarma. Ecoul sirenei taie liniștea biroului ca o lamă. Zeynep încremenește, paralizată de frică.
Doar câteva momente mai târziu, Halil apare în ușă. Fața îi e calmă, dar în privire îi strălucește satisfacția.
— De ce naiba ai instalat alarmă la seif?! — strigă Zeynep, cu furie amestecată cu neputință în glas.
Halil zâmbește ușor.
— După cum vezi, unele măsuri chiar sunt utile. — Se apropie, privindu-i ochii. — Dacă n-ai reușit să iei contractele, nu ai de ales. Trebuie să colaborezi cu mine.
— Nu voi fi niciodată complicea ta! — izbucnește ea, deși vocea îi tremură.
— Vom vedea. — Tonul lui e calm, aproape înghețat. — Te aștept în grădină în cincisprezece minute. Mergem la depozit.
Fără să mai spună nimic, Halil pune seiful la loc și pleacă, lăsând-o cu un sentiment de înfrângere. Zeynep rămâne privind ușa metalică, strângând involuntar din dinți.
— Trebuie să existe o cale să aflu codul… — șoptește ea, simțind cum misterul seifului devine o obsesie.
