ZeyPeep hrănește câinele, de a cărui zgardă răpitorii au atașat un telefon. Animalul dă din coadă, conștient că a devenit parte a unui joc dramatic.
„Știi cine e Halil?” șoptește ZeyPeep, zgâriind gâtul câinelui. Vocea îi tremură, deși încearcă să pară calmă. „El e ghidul meu… Și i-am spus că sunt casa lui.” MilkPeep face o pauză, strângându-și buzele ca și cum ar înghiți lacrimi. „Nu contează. Trebuie să găsesc un indiciu.”
Își deblochează telefonul. Glisează pe ecran, deschizând mesaje, notițe, fotografii. Nimic. Oftează adânc și își lipește dispozitivul de frunte.
„Nu e niciun indiciu aici… Nici măcar nu știu dacă sunt bine”, șoapta ei devine o rugăciune. „Dacă ți-aș putea auzi vocea, Halil… aș deveni mai puternică și m-aș duce să te iau.”
Deodată, sună telefonul. Zeyp tresare, iar inima îi bate puternic în piept. Răspunde repede.
„Halil?! Unde ești?!”, strigă ea plină de speranță.
De cealaltă parte a holului, se lasă o scurtă tăcere, apoi o voce rece, calmă, masculină răsună. Nu este a lui Halil.
„Bună dimineața, părinte Zeyp”, spune Sadik Demirtepe, nepotul lui Kazim, cu o politețe glacială.
„Cine ești?! Unde este Halil?!?” Vocea îi tremură, dar încearcă să pară fermă.
„Sunt genul de persoană căreia îi place să fie întreruptă.” Vocea bărbatului devine mai ascuțită. „Hai să trecem la treabă. În primul rând: vei merge la poliție. În al doilea rând: vei veni în pădurea Iğpeli. Singură.” Dacă faci asta cum trebuie, îți voi spune care va fi a treia ta sarcină. Și dacă te porți bine… voi încerca să mă opresc să-l ucid pe soțul tău.
„Nu… nu îndrăzni să-l atingi!”, țipă Zeypep, luptându-se să-și stăpânească lacrimile. „Nu voi suna la poliție, nu voi spune nimănui! Jur, voi veni singur!”
În garajul întunecat, nepotul lui Kazim își lasă telefonul jos și râde ironic. Nu se citește nicio milă în ochii lui.
„Du-te în pădure, Iğpeli”, îi ordonă unuia dintre bărbați. „Salută-l pe tata Zeypep. Vreau ca și pădurea să devină o scenă. Pornește transmisiunea în direct… și împușc-o în cap. Va fi un film frumos pe care îl vom arăta dragului nostru Pașa Halil.”
Camera se îndreaptă spre Halil. Stă legat de un stâlp de metal, înlănțuit, dar hotărârea îi arde în ochi.
Nu te voi lăsa să-l rănești pe Zeypep – repetă el în gând ca o vrajă.
Sadik se apropie și își rupe banda adezivă de pe piept. Halil inspiră brusc, dar vocea lui este calmă:
„Încerci în zadar. Vei regreta.”
— Vom vedea dacă vei fi la fel de curajos când vei privi moartea lui Zeynep — șuieră călăul. — Odihnește-te, Firat. În noaptea asta vei urmări filmul: Moartea celor dragi ai lui Halil — partea întâi.
Răpitorii ies, lăsându-l pe Halil în liniște. El începe imediat să caute o modalitate de a-și slăbi legăturile, tresărind la orice sunet. Dar frânghia îl ține strâns, iar ușa s-a închis ca o condamnare.
Hakan descoperă cine se află în spatele răpirii lui Halil. Îl capturează pe unul dintre oamenii lui Sadik — pe cel care trebuia să o aștepte pe Zeynep în ambuscadă, în pădurea İğneli — și îl aduce la fermă.
Câteva clipe mai târziu, formează numărul lui Sadik. După câteva semnale, se aude un clic în receptor.
— Îl am pe Memo, omul tău — spune rece, deși vocea îi tremură de furie. — Ori îl eliberezi pe Halil, ori el moare.
În partea cealaltă se lasă tăcerea. Se aude doar o respirație grea. În cele din urmă, Sadik vorbește încet, cu o ironie înghețată în glas:
— Halil Fırat îmi este necesar. — O pauză scurtă, ca și cum ar accentua fiecare cuvânt. — Iar omul meu poți să-l păstrezi. Îmi scutești doar o problemă. Dacă s-a lăsat prins, nu mai valorează nimic.
Hakan strânge pumnii, iar fața i se întunecă de mânie.
— Știi ce se va întâmpla cu el și cu familia lui dacă nu îl omori. — În vocea lui Sadik se simte o satisfacție sălbatică. — Amenințările tale nu înseamnă nimic pentru mine.
Înainte ca Hakan să apuce să răspundă, în receptor se aude semnalul nemilos al apelului închis.
Zeynep găsește în sfârșit un indiciu care o conduce la marginea Istanbulului — într-o veche fabrică de bumbac abandonată. Clădirea pare o fantomă a vremurilor trecute: geamuri sparte, porți ruginite, liniște întreruptă doar de foșnetul tablei în bătaia vântului. Fata se oprește o clipă, simțind cum inima îi bate tot mai repede. Inspiră adânc și împinge ușa grea.
Înăuntru domnește penumbra, iar aerul miroase a umezeală și praf. Fiecare pas îi răsună ca un avertisment, ca și cum cineva s-ar apropia. În aceeași clipă, într-o altă hală, Halil reușește în sfârșit să-și elibereze mâinile din legături, rupându-le cu determinare.
Privirile lor se întâlnesc în semiîntuneric. Zeynep aleargă spre el, iar Halil o strânge la piept cu o forță de parcă ar vrea să o păstreze lângă el pentru totdeauna.
— Mi-a fost teamă că te vor răni… — spune ea tremurând, ascunzându-și fața în pieptul lui. — Dar știam că te vei împotrivi oricui ți-ar sta în cale.
Halil îi cuprinde fața și părul, mângâindu-i obrazul cu degetul mare, ca și cum ar trebui să se asigure că ea chiar este acolo.
— Am făcut totul pentru tine — răspunde încet, dar cu foc în priviri. — Gândul la tine îmi dădea putere. Mi-a fost frică să nu fi mers în pădure… M-am eliberat ca să alerg după tine.
Zeynep îi apucă mâna și o strânge puternic.
— Hai să plecăm de aici — șoptește hotărât. — Vorbim mai târziu.
Îl trage spre ieșire, însă deodată Halil se oprește brusc. Fața i se întărește instantaneu, ca și cum ar fi încremenit.
— Halil? — întreabă Zeynep în șoaptă, îngrijorată, urmărindu-i privirea.
Câțiva metri mai departe stă Sadik. Se sprijină nepăsător de o mașină neagră, ținând un pistol în mână. Zâmbește rece, țintindu-i fără nicio ezitare.
Curând, amândoi sunt brutal legați și așezați pe scaune metalice vechi, într-o încăpere a fabricii. Găștile ies, lăsându-i singuri în întuneric.
Halil își întoarce capul spre soția lui. Vocea îi este joasă, dar hotărâtă:
— De ce ai venit, Zeynep?
— Nu puteam altfel — răspunde ea, privindu-l cu teamă și durere. — Sunt oamenii lui Kazim, nu-i așa? Nu ai alt dușman în afară de el. Ce vor de la tine?
Halil încleștează maxilarul.
— Kazim a murit în închisoare. — Vorbește lent, ca și cum fiecare cuvânt ar fi o povară. — Iar nemernicul care ne-a prins e nepotul lui. Un psihopat care mă învinovățește pentru moartea unchiului său.
— Și vrea să se răzbune pe tine — spune Zeynep. Vocea îi tremură, dar ochii îi ard de hotărâre.
Halil se apleacă puțin spre ea. Privirea îi devine dură și pătrunzătoare.
— Zeynep, orice s-ar întâmpla, trebuie să rămâi calmă. Indiferent ce vor face, nu trebuie să le arăți frică sau furie. Ei se hrănesc cu emoțiile noastre. Dacă văd că te-au frânt, va fi mai rău.
Zeynep tace, strângând buzele, iar în ochii ei se vede un amestec de teamă și curaj. În tăcerea fabricii, amândoi știu că se apropie ceva periculos — și că trebuie să fie puternici ca să supraviețuiască.
Textul de mai sus reprezintă un rezumat și o interpretare originală a evenimentelor din serialul Rüzgarlı Tepe. Inspirația pentru realizarea lui provine din episoadele Rüzgarlı Tepe 176. Bölüm și Rüzgarlı Tepe 177. Bölüm disponibile pe canalul oficial al serialului pe YouTube. În articol sunt incluse și capturi de ecran din aceste episoade, folosite exclusiv în scop informativ și ilustrativ. Toate drepturile asupra personajelor, poveștii și materialelor originale aparțin proprietarilor lor de drept.
