Halil rătăcea prin pădure, iar fiecare pas părea să-l ducă mai adânc într-o neliniște apăsătoare. Copacii din jur erau înalți, tăcuți, ca și cum l-ar fi privit de la distanță. Frunzele foșneau sub picioarele lui, iar aerul rece îi irita gâtul. La un moment dat, privirea i-a căzut pe ceva ce nu se potrivea deloc cu peisajul natural — o eșarfă delicată, deschisă la culoare, zăcea pe pământ, parțial acoperită cu frunze.
S-a oprit. Inima i-a bătut mai tare.
Oare era un semn lăsat de Zeynep? Un strigăt după ajutor? Sau încă o stratagemă a lui Sadik — o încercare de a-l abate din drum, de a-l atrage într-o capcană?
Înainte să apuce să se gândească, telefonul i-a vibrat în palmă. Ecranul s-a luminat în semiîntuneric. Zeynep.
— Halil… — vocea era slabă, tremurată, plină de lacrimi. — Sunt în…
Tusea o întrerupse brusc, adâncă, sufocantă.
— Sunt într-un sicriu… Nu știu cum am ajuns aici. Nu îmi amintesc. E foarte puțin spațiu. Nu pot să respir…
Halil a încremenit. Preț de o clipă nu a putut scoate niciun sunet. Apoi a vorbit, încercând să-și păstreze calmul, deși în interior totul țipa.
— Ascultă-mă, trebuie să te liniștești. Sunt în pădure, te caut. Te voi găsi, îți promit.
Lacrimile i s-au adunat în ochi, grele și fierbinți. Dar nu le-a lăsat să cadă. Nu acum.
— Știu… — răspunse Zeynep, abia respirând. — Doar că… nu pot să respir…
— Bine, calmează-ți respirația. Nu te mișca brusc, altfel rămâi fără aer. Sunt aproape, simt asta. Te voi găsi, Zeynep. Te voi salva. Trimite-mi locația ta.
Zeynep a încercat, dar după câteva clipe vocea i s-a frânt din nou.
— Nu am semnal GPS… Nu pot să-ți trimit…
Halil a expirat greu, ca și cum fiecare respirație îl sfâșia. A tăcut pentru o clipă, adunându-și puterile. Trebuia să fie puternic. Pentru ea.
— Trebuie să mă ajuți. Ți-am găsit eșarfa.
— Am aruncat-o ca să-ți las un indiciu.
— Ești sigură că răpitorii nu au observat?
— Nu știu. Aveam ochii legați. Dar dacă vedeau, ar fi luat-o. Și… nu am lăsat doar eșarfa. Am lăsat și brățara. Mergi mai departe de locul unde ai găsit-o. Acolo o vei găsi.
Halil a privit eșarfa ca pe un semn sacru, un far călăuzitor.
— Bine. Te voi găsi. Nu intra în panică, păstrează calmul. Gândește-te la noi, Zeynep. La ce va fi când te voi scoate de acolo. Nu ești singură.
Zeynep nu a răspuns, dar Halil îi auzea respirația — slabă, dar prezentă. Și asta era de ajuns ca să continue. Și mai hotărât decât înainte. Cu o inimă care bătea doar pentru ea.
Halil găsește brățara. Plin de speranță, începe să strige numele soției sale din toate puterile, apoi o întreabă la telefon dacă l-a auzit.
– Nu, nu am auzit nimic… – răspunde ea cu o voce slabă, lipsită de speranță, ca și cum s-ar fi împăcat deja cu destinul ei. – Speranța uneori doar amplifică durerea. Renunță… nu va funcționa… Oamenii lui Sadik sunt pe urmele tale. Fugi, salvează-te.
– Niciodată! – strigă Halil cu forță. – Fără tine nu plec nicăieri! Vom ieși din asta împreună!
– Îți încredințez familia mea… Mama mea, surorile mele și mai ales bunica mea. Întotdeauna să fii lângă ele, bine? Odată îmi făceam griji că bunica își pierde memoria. Mă durea asta. Dar acum… acum mă bucur. Ea nu va afla niciodată adevărul. Nu-i spune, bine? Las-o să creadă că trăiesc. Spune-i că într-o zi mă voi întoarce. Să mă aștepte.
Halil își înghite lacrimile și spune hotărât:
– Nu există nicio despărțire. Vom fi din nou împreună.
– Halil, promite-mi… – vocea ei este atât de slabă, ca și cum ar trăi din ultimele fărâme de aer.
– Știi ce îți promit? Îți promit că voi petrece toată viața cu tine. Vom avea un viitor frumos. Îți promit că voi fi un tată bun pentru copilul nostru. Vei fi cea mai bună și cea mai frumoasă mamă din lume. Îți promit că vom fi fericiți.
Gulhan stătea pe hol, fără să știe că lumea ei era pe cale să se prăbușească. Prin ușa întredeschisă auzea vocile ridicate — Songul și Tulay se certau aprins, cuvintele lor ascuțite cădeau ca niște lovituri. Gulhan s-a oprit, ascultând încordată. Când a auzit că Halil și Zeynep au fost răpiți, ceva din ea s-a rupt. O durere ascuțită i-a străbătut abdomenul. S-a aplecat, încercând să respire, dar corpul nu o mai asculta. A căzut pe podea, strângându-și rochia cu degetele. Fața i s-a contorsionat de suferință.
În salonul de spital domnea liniștea, întreruptă doar de sunetul slab al aparatelor. Gulhan stătea pe pat, ghemuită, ca și cum ar fi vrut să se ascundă de lume. Fața îi era palidă, ochii roșii, iar lacrimile îi curgeau în șuvoaie nesfârșite. În mâini strângea marginea cearșafului, ca pe singurul punct de sprijin într-o realitate care tocmai se destrăma.
— Copilul meu… — șopti, atât de încet încât abia se auzea. — Ce mă fac acum? Cum să mai trăiesc?
Ușa se deschise. În salon intră Tekin, cu fața plină de îngrijorare. Când o văzu pe Gulhan, grăbi pasul.
— Ești bine, iubirea mea? — întrebă el, luându-i mâna. — Gulhan, ce se întâmplă? Doctorul nu mi-a spus nimic. Te rog, nu mă speria. Copilul nostru… e bine?
Gulhan îl privi, iar în ochii ei era ceva ce Tekin nu mai văzuse niciodată — o disperare totală, fără margini.
— Tekin… — începu ea, iar apoi vocea i se frânse. — Am pierdut copilul nostru. Mi-am pierdut copilul, nu mai este… Copilul meu nu mai este!
Și-a acoperit fața cu mâinile, ca și cum lumina ar fi fost prea crudă pentru durerea ei.
— Să-mi dea copilul înapoi! Vreau copilul înapoi! — țipă ea, iar glasul ei răsună în salon, sfâșiindu-i inima lui Tekin.
O asistentă intră în fugă, cu chipul plin de compasiune. Îi administră repede un calmant, iar Tekin își cuprinse soția, încercând s-o protejeze de o durere imposibil de oprit.
În acea clipă nu exista nimic altceva — doar liniște, lacrimi și ecoul pierderii ce umplea încăperea.
Legătura cu Zeynep se întrerupse. Tăcerea din receptor era ca un cuțit înfipt în inima lui Halil. Dar nu s-a oprit. A tot reapelat, din nou și din nou, ca și cum ritualul însuși ar fi putut s-o readucă la viață. Privea în jur disperat, respirația i se frângea. Pădurea era tăcută, prea tăcută, ca și cum ar fi ținut și ea respirația.
Atunci a auzit un sunet. Abia perceptibil, dar real. Un telefon care suna. Sunetul venea din pământ.
Halil a înghețat, apoi a căzut în genunchi. În fața lui, printre frunze și pământ umed, a zărit solul proaspăt răscolit. A început să sape cu mâinile, cu o disperare neomenească, aruncând pământul cu pumnii. Nu era adânc — în scurt timp a dat peste lemn. Un sicriu.
A tremurat. Inima îi bătea nebunește. A ridicat capacul cu toată speranța, cu întreaga rugăciune, cu ultima fărâmă de credință că o va vedea acolo. Că a ajuns la timp.
Dar sicriul era gol.
În interior era doar un mic difuzor, din care se auzea tonul de apel. Sadik. Era jocul lui. Batjocura lui crudă, calculată.
Halil s-a prăbușit la pământ. Lacrimile îi curgeau pe obraji, fierbinți, nesfârșite. Nu erau lacrimi obișnuite — era disperare pură, fără margini. Neputință care îl sufoca.
— Am eșuat… — șopti el cu voce frântă. — Am întârziat… Te-am lăsat fără aer…
În mână strângea eșarfa lui Zeynep. A lăsat-o să cadă, ca și cum nu mai avea putere nici s-o țină. A ridicat chipul spre cerul închis, indiferent, și a strigat:
— Zeynep!
Ecoul s-a pierdut printre copaci, dar nu s-a întors. Cerul a rămas tăcut.
Nimeni nu i-a răspuns.
Doar durerea.
Textul de mai sus este un rezumat și o interpretare originală a evenimentelor din serialul Rüzgarlı Tepe. Inspirația a fost episodul Rüzgarlı Tepe 178. Bölüm, disponibil pe canalul oficial de YouTube. Capturile de ecran incluse în articol provin din acest episod și sunt folosite exclusiv în scop informativ și ilustrativ. Toate drepturile asupra personajelor și materialului sursă aparțin deținătorilor legitimi.
