Halil stătea pe marginea unei gropi goale, cu trupul încovoiat și mâinile atârnându-i fără viață pe genunchi. Pământul din jur era proaspăt săpat, umed, mirosind a moarte și ironie amară. Alături zăcea capacul sicriului — din lemn brut, ca un martor tăcut al cruzimii. În ochii lui Halil nu mai era nicio lacrimă, doar un gol infinit. Timpul încetase să existe. Doar liniște și ecoul propriei suferințe.
Deodată, sunetul strident al telefonului tăie aerul în două. Halil tresări și răspunse imediat.
— Ei bine, Halil — spuse Sadik cu o voce rece, în care se simțea o urmă de batjocură — ai căzut în disperare. Dar asta e soarta. Dragostea frânge adesea un om.
Halil strânse din dinți, iar fața i se schimonosi într-o grimasă de furie.
— Nu te juca, Sadik! Nu te atinge de viața unei fete atât de tinere și nevinovate! Unde este Zeynep? Spune-mi!
— Te înțeleg perfect. Dacă ai avea ocazia, m-ai termina demult. Dar… nu ai cum, nu-i așa?
Halil se ridică brusc și începu să se învârtă în jurul gropii, asemenea unui animal prins în colivie.
— Unde este Zeynep?! Spune-mi unde e!
Sadik oftă teatral.
— Deloc nu mă asculți. Ți-am spus — Zeynep e în pădure. Mi-ar fi plăcut să am șansa pe care o ai tu. Eu n-am putut să-mi salvez unchiul. Dar tu poți, Halil. Doar că timpul tău se scurge. Au trecut două ore. Cine știe în ce stare mai e Zeynep? Oxigenul ei se termină… mă întreb la ce se gândește acum. La tine? Oare vei sta fără să faci nimic când femeia pe care o iubești moare?
În receptor răsună un sunet nebunesc — Sadik începu să imite ticăitul unui ceas.
— Tic, tac, tic, tac… Halil, străduiește-te mai mult. Legătura voastră e chiar atât de slabă? Atât de slabă e iubirea lui Halil Firat?
Halil se opri. Respira greu, iar vocea îi tremura — nu de frică, ci de furie.
— Orice problemă ai cu mine, o rezolvăm noi doi. Dar nu te atinge de o fată nevinovată. Dacă vrei, ia-mi viața. Dacă vrei bani, îți dau totul. Jur că îți voi înapoia fiecare bănuț.
Sadik râse scurt, fără urmă de emoție.
— Îmi pare rău, nu mă interesează. Mă distrez prea bine.
Atunci Halil izbucni.
— Ascultă-mă, Sadik! — vocea lui răsună ca un tunet. — De acum, și pentru tine ticăie ceasul. Timpul tău se apropie de sfârșit. Când totul se va termina, voi veni asupra ta ca un fulger. Jocul tău ia sfârșit. Te voi prinde de gât și te voi strânge!
Nu așteptă răspunsul și închise.
Stătea lângă groapă, ridicând privirea spre cer, cu ochii aprinși. Nu mai era disperare în ei. Doar hotărâre pură. Dorință de răzbunare. Și o promisiune pe care nu avea să o încalce.
Gulhan stătea nemișcată pe patul de spital, învelită într-o pătură subțire și albă, care nu îi dădea nici căldură, nici alinare. Puloverul ei roz, odinioară viu, părea acum decolorat, stins de durerea care o consuma. Chipul îi era cenușiu, ochii încercănați, goi, ca și cum fiecare lacrimă îi spălase lumina din privire. Privea înainte fără să vadă nimic, pierdută departe de pereții reci ai salonului — departe în lumea care tocmai se prăbușise peste ea.
Lângă ea, într-un fotoliu prea confortabil pentru o astfel de conversație, stătea Tekin. Sacoul lui închis la culoare era perfect închis, pantalonii bej ieșind ordonați de dedesubt — încercând să păstreze aparențele normalității. Dar chipul îi trăda tensiunea. Nu era acolo pentru ea. Nici pentru copilul pierdut înainte să se nască. Era acolo pentru el însuși. Pentru temerile lui. Pentru secretele lui.
„Halil a spus că nu mă va atinge până nu se naște copilul — se gândea Tekin — dar copilul nu mai există. Acum totul s-a sfârșit pentru mine.”
— Ce le vom spune oamenilor, Tekin? — întrebă Gulhan dintr-odată, cu o voce stinsă, acoperită de ceața medicamentelor. — Să spun că am pierdut copilul? Că nu am putut duce sarcina? Inima mea e sfâșiată… Ce facem?
Tekin se mișcă neliniștit, ca și cum fotoliul devenise brusc incomod. Privirea lui nu era una de îngrijorare — era una calculată.
— Nu vom spune asta — răspunse el. — Durerea noastră e mare, dar avem încă o șansă. Suntem tineri. Putem avea alt copil. Sunt lucruri pe care nu le știi… Dacă Halil află că ai pierdut sarcina, mă dă afară imediat. Nu-ți voi mai vedea niciodată chipul.
Gulhan privi telefonul de pe noptieră — atât de aproape, dar atât de departe, ca o mână pe care ar fi vrut s-o întindă către cineva care ar fi înțeles-o.
— Nu mă pot gândi la furia lui Halil când eu însumi îmi plâng copilul — spuse ea. — Sunt sătulă de propria suferință. Și apoi… Halil nu are dreptul să facă așa ceva. De ce te temi atât de tare de el? Nu înțeleg această obsesie.
Tekin își coborî privirea. Mâinile îi tremurau pe genunchi.
— Spui că Halil nu are dreptate, dar… are, Gulhan.
— Ce înseamnă asta?
— Dragă mea soție, sunt lucruri pe care trebuie să le știi — începu el, cu voce tremurată. — Am făcut greșeli grave. M-am afundat în jocurile de noroc și m-am ruinat. Am luat decizii proaste, am intrat în anturaje periculoase. Au vrut chiar să mă omoare… Halil a aflat totul și de aceea e atât de furios pe mine. Jur că îmi pare rău. Te rog, lasă-mă să rămân lângă tine. Te iubesc atât de mult… Copilul acesta trebuia să fie miracolul nostru. Să lăsăm lucrurile așa. Dacă oamenii vor afla că nu mai trăiește, va trebui să ne despărțim.
Gulhan tăcea. Deși chipul îi era obosit, ceva în el se întărise. În privirea ei nu era milă, nici compasiune. Era furie. Adâncă și tăcută, ca un vulcan care încă nu a erupt, dar se pregătește.
Pentru prima dată, vedea cu adevărat cine era soțul ei: chiar și în fața tragediei, el se gândea doar la el însuși. La frica lui. La confortul lui.
Iar ea? Ea rămăsese singură în fața unui gol pe care nicio pătură, niciun cuvânt și nicio promisiune nu îl puteau umple.
„Rüzgarlı Tepe” – Episodul 304: Rezumat
Halil găsi în sfârșit locul pe care îl căuta disperat. Pământul proaspăt, mirosind a rășină și umezeala pădurii. În semiîntunericul copacilor, mâinile îi tremurau în timp ce săpa, simțind cum noroiul îi intră sub unghii. Respira greu, ca și cum fiecare gură de aer era plină de suferință. În cele din urmă, atinse ceva tare — lemnul sicriului. Smulse capacul și privirea i se opri pe câteva cuvinte gravate: „Te-am iubit mereu.” Scrisul lui Zeynep. Lacrimile îi căzură pe inscripție, amestecându-se cu praful.
Zeynep zăcea nemișcată înăuntru. Chipul ei, odinioară plin de viață, părea acum o mască de porțelan — palidă, rece, fragilă. Părul îi cădea moale peste umeri. În acel moment, Halil simți cum i se rupe inima. O ridică cu grijă, ca pe ceva extrem de fragil, și o strânse la piept.
— Zeynep… — șopti el. — Deschide ochii… te rog… deschide…
În lumina apusului, printre copaci apăru o siluetă subțire într-o rochie albă. Fantoma lui Zeynep. Chipul ei era liniștit, aproape împăcat.
— A sosit sfârșitul — spuse ea, cu o voce care suna ca ecoul amintirilor lui. — Sfârșitul luptelor, lacrimilor și certurilor…
Halil o așeză cu grijă pe pământ, ca pe cineva pe care îl culci la somn. Căuta cu disperare orice semn de viață.
— Zeynep, nu mă părăsi… — îi strânse mâna la piept. — Dacă inima ta se oprește — îi puse mâna pe pieptul lui — și inima mea se oprește. Nu pot trăi fără tine…
Vocea i se frângea, transformându-se în hohote înăbușite, în timp ce îi apăsa pieptul, încercând să-i împingă viața înapoi.
Fantoma vorbi iar, blând:
— Halil… Acest efort vine din voință sau din iubirea care încă vibrează în inima ta? Am trecut prin iad și paradis. Ne-am sacrificat unul pentru altul. Am încercat să te scot din suflet, dar m-am întors mereu la dragostea noastră. Dar uneori, nici cel mai mare efort nu ajunge. Am întârziat la iubirea noastră… Halil, a venit vremea. Trebuie să mă lași să plec…
— Nu pot! — țipă el. — Nu pot trăi fără tine! Deschide ochii!
Îi apăsa pieptul, iar și iar, ignorând lacrimile și tremurul mâinilor. Până când… se opri. Își lipi urechea de pieptul ei.
Și auzi un ritm slab. Inima ei.
Respirația lui Zeynep reveni. Fantoma dispăru în lumina soarelui. Halil o strânse la piept, plângând.
— Slavă Domnului… Știam… știam că nu vei renunța.
Zeynep își deschise ochii pentru o clipă. Privirea îi era încețoșată. Halil se plecă deasupra ei, cu lacrimi pe obraji.
— Rezistă, Zeynep — îi spuse, cu o voce tremurată. — Te duc la spital. Trebuie să reziști…
În acel moment, un foc de armă răsună în pădure. Sadik strigă:
— Halil! Unde ești? Mi-a fost dor de tine! Ați ajuns la ultima parte a jocului meu! Groapa pe care ai dezgropat-o va fi groapa voastră! Sunteți deja morți!
Halil nu răspunse. O ascunse pe Zeynep sub un copac și pornise ca o umbră printre trunchiuri. Sadik nu era singur. Oamenii lui patrulau ca niște prădători.
Dar Halil cunoștea pădurea. Și cunoștea frica.
Se strecură în spatele unui bărbat, îl imobiliză și îi luă arma. Împușcături răsunau peste tot, rupând liniștea pădurii. Halil trăgea, se ascundea, se mișca rapid, protejând-o pe Zeynep ca un leu.
Când muniția i se termină — apăru Hakan cu poliția. Pădurea se transformă într-un câmp de luptă.
Halil nu mai aștepta. O luă pe Zeynep în brațe și alergă. Prin pădure, prin noapte, prin oboseală.
Până când… văzu lumina. Ușile automate ale spitalului se deschiseră, iar Halil intră în grabă, ținând-o în brațe.
Medicii se repeziră. Mască de oxigen, monitoare, mâini rapide. Halil stătea lângă ea, palid, cu privirea fixată pe trupul ei nemișcat.
Va supraviețui Zeynep?
Nu se știe. Dar un lucru e clar: dragostea lui Halil a trecut prin moarte, frică și întuneric. Și uneori, doar o astfel de dragoste oprește inevitabilul.
